Imaginea studentului român azi. Câtă școală se face în universități

Numărul studenților a scăzut dramatic în perioada 2011-2015 din cauza scăderii natalității, nivelul de pregătire al elevilor este tot mai slab și se resimte când aceștia ajung în universități și din cauza faptului că au dispărut examenele de admitere, iar învățământul superior nu este adecvat cerinței de pe piața muncii și nevoilor economice actuale.

Asta a descoperit Curtea de Conturi în urma analizei evoluției și situației învățământului superior din România, în perioada 2011-2015. În ciuda scăderii numărului de studenți, raportul Curții de Conturi arată că a crescut numărul de universități și facultăți. Astfel, avem 103 instituții de învățământ superior. De asemenea, potrivit raportului fondurile bugetare nu sunt acordate universităților în funcție de performanță.

Efectul natalității scăzute a început să se vadă tot mai mult din 2010. „Conform prognozei Eurostat, populația din grupa de vârstă 20-64 de ani va scădea cu 2 milioane în 2040 față de anul 2015. În această situație, cifre de 907.353 studenți înmatriculați în învățământul superior în anul universitar 2007/2008 nu vor mai fi posibile. Chiar și efectivele studențești de 433.234 persoane din anul universitar 2013/2014 vor rămâne o amintire. Concurența acerbă de pe piața serviciilor de educație superioară va obliga universitățile să se reformeze și să crească calitatea serviciilor educaționale furnizate”, se arată în raport.

Numărul de studenți s-a redus în perioada 1990/1991 – 2013/2014 cu 1,4 milioane elevi ceea ce reprezintă aproape 30% din populația școlară din anul 1990/1991. Principalii factori care au determinat această reducere sunt scăderea natalității, emigrația și abandonul școlar.

Cauzele pregătirii deficitare a tinerilor se regăsesc încă din sistemul preuniversitar. Curtea de conturi arată că problemele sistemului univeristar sunt moștenite, de fapt, din preuniversitar. Astfel, dacă ne uităm la gradul de cuprindere în învățământul preuniversitar a populației în vârstă de 7-10 ani și 11-14 ani, observăm că acesta a înregistrat o evoluție descendentă, astfel încât în anul școlar 2013/2014 nu era cuprinsă într-o formă de învățământ 7,2 % din populația de 7-10 ani și 8,5 % din populația de 11-14 ani.

În anul 2014, 18% din populația în vârstă de 18-24 ani avea studii cel mult gimnaziale și nu mai urma nici o formă de pregătire. Curtea de Conturi atrage atenția că față de ținta de 11,3% asumată de România în Strategia Europa 2020, distanța este enormă și nu par să existe șanse ca această țintă să fie atinsă. În pus, la testele PISA (sistem standardizat al OCDE de evaluare a competențelor de bază ale elevilor de 15 ani) elevii români au obținut în permanență rezultate slabe, fapt ce indică performanțele reduse ale învățământului primar și gimnazial. Astfel, la evaluările PISA din anul 2012 ponderea elevilor cu performanțe slabe a fost de 37,3% la lectură, 40,8% la matematică și 37,3% la științe.

„Într-o ierarhizare a țărilor membre UE pe o scală descrescătoare a ponderii elevilor cu rezultate slabe la lectură la testul PISA 2012 România se află pe locul 2 după Bulgaria. Ratele mari de tranziție de la un nivel de educație la altul ne întărește convingerea că o bună parte din acești elevi au ajuns în învățământul superior”, spune Curtea de Conturi. Gradul de cuprindere în învățământ a populației de 15-18 ani a crescut până în anul școlar 2009/2010, după care a început să scadă

Decizia de a desființa învățământul profesional (singura opțiune rămânând învățământul liceal) a condus la creșterea abandonului școlar. Din fericire în anul școlar 2012/2013 s-a revenit asupra deciziei, însă, consecințele au rămas. Încercarea de a atenua declinul populației școlare din învățământul liceal prin desființarea învățământului profesional s-a dovedit un eșec.

Potrivit raportului, după trei ani de creștere, aceasta a revenit în anul 2013/2014 la nivelul anului școlar 2008/2009. Numărul absolvenților de liceu s-a menținut constant la circa 200.000, însă numărul absolvenților care au promovat examenul de bacalaureat a scăzut drastic începând cu anul școlar 2010/2011, când au fost introduse camerele de supraveghere în sălile de examen.

„Introducerea camerelor de luat vederi în sălile de examen a salubrizat modul în care era promovat examenul de bacalaureat. Pentru a atrage cât mai mulți studenți, o parte din instituțiile de învățământ superior nu mai organizau examene de admitere. În aceste condiții, s-a creat presiune asupra învățământului liceal pentru a promova incompetența. La rândul său învățământul liceal avea drept criteriu de evaluare a performanței promovabilitatea. În acest mod s-a dat drum liber elevilor slabi pregătiți spre sălile de curs din universități. Gradul de cuprindere în învățământ a populației în vârstă de 19-23 ani și peste a ajuns în anii 2007-2011 la niveluri foarte mari de peste 70%”, se arată în raportul Curții de conturi.

Mai departe, raportul spune că deoarece instituțiile de învățământ nu sunt interesate să elimine incompetența deoarece pierd surse de finanțare, diplomele de învățământ superior au ajuns în piața muncii. „Dar nu diplomele generează performanță ci cunoștințele, competențele, abilitățile și aptitudinile. Menținerea unei rate ridicate a abandonului timpuriu a școlii, a unei ponderi ridicate a elevilor cu rezultate slabe la evaluările PISA pentru elevii de 15 ani și a unui grad redus de promovabilitate a examenului de bacalaureat nu poate coexista cu creșterea accelerată a populației cu studii superioare. Un învățământ superior performant nu se poate „clădi” decât pe un învățământ preuniversitar performant. Efectele negative ale unei politice orientate prioritar spre învățământul superior au început deja să se vadă în însăși evoluția viitoare a acestuia. Fără o bază solidă în învățământul preuniversitar, învățământul superior riscă să eșueze calitativ”, se mai arată în raportul Curții de Conturi.

Mai departe, raportul arată că după anul 1990, numărul înmatriculărilor în învățământul superior a crescut vertiginos, România înregistrând cea mai mare rată de creștere dintre toate țările membre UE.

„Dar, evoluția învățământului superior a avut o dinamică proprie, necorelată cu cea a economiei. Nimeni nu a definit calitatea și performanța sistemului în termenii indicatorilor de output și nimeni nu a tras la răspundere universitățile pentru eșecuri. Rațiunea de a exista a oricărui sistem de învățământ superior este de a produce absolvenți cu calificări, competente și abilități compatibile cu standardele de calitate și cu piața muncii și care își găsesc loc de muncă pe această piață. Studenții nu au fost priviți ca beneficiari ai unei educații de calitate și ai unor riscuri reduse de neinserție pe piața muncii, corespunzător calificărilor și competențelor pe care trebuiau să le obțină”, se mai spune în raport.

Practic, crearea a numeroase universități, facultăți, programe de studii și specializări, nevalidate prin prisma calificărilor și a standardelor, au constituit suportul unei expansiuni numerice importante, dar îndoielnică din punct de vedere al calității educației.

„Chiar dacă s-au făcut progrese în direcția adoptării standardelor și liniilor directoare europene prin înființarea ARACIS, și această agenție are o capacitate funcțională redusă în comparație cu misiunea pe care este chemată să o îndeplinească. Statul, prin autoritatea publică centrală care răspunde de educație, nu a urmărit crearea unei piețe competitive a serviciilor educaționale. Nu s-a pornit de la principiul că subiectul finanțării publice este studentul și nu universitățile. Acestea ar trebui să concureze pe o piață liberă pentru a-și procura resursele financiare, întrucât concurența presupune competitivitate, iar competitivitatea înseamnă performanță. Competitivitatea învățământului superior românesc este caracterizată și de fluxurile studenților internaționali. România are fluxuri nete negative, ceea ce înseamnă că numărul studenților români care pleacă la studii în străinătate este mai mare decât numărul studenților străini care apelează la serviciile educaționale din România”, se mai arată în raport.

În ceea ce privește topurile internaționale, instituțiile din învățământul superior românesc nu apar în aceste clasificări, cu câteva excepții, dar pe „poziții deloc onorante”. „Plasări pe locuri mai puțin stânjenitoare se înregistrează în topurile pe discipline, ceea ce scoate în evidență faptul că mai există unele nuclee izolate care mai generează performanță. Deși în România există 103 instituții de învățământ superior, numai vreo 5-6 au o oarecare vizibilitate în topurile care ierarhizează un număr mai mare de universități (1000). Încă vreo 10 apar în topurile mari, care evaluează 2000 universități. Restul nu există decât în evidențele naționale”, se arată în raport.

În vederea rezolvării problemei calității, în România s-a făcut o clasificare a universităților și a programelor de studiu imediat după apariția Legii educației naționale nr. 1/2011.

„Prin această ierarhizare s-a încercat redistribuirea fondurilor bugetare „după criterii de performanță”, dar aplicarea principiului nu a corespuns cerințelor. Rapoartele privind starea calității învățământului superior din România, cunoscute și sub denumirea de Barometrele Calității (2009, 2010, 2011), elaborate în cadrul proiectului strategic ACADEMIS, cuprind un diagnostic lipsit de echivoc asupra calității precare a învățământului universitar. Referindu-se la indicatorii care măsoară starea calității din perspectiva relației dintre universități și piața muncii și al conținutului procesului educațional autorii rapoartelor conchid: „dacă nu introducem corecții mari și rapide în sistem și în universități, riscăm să avem universități tot mai puțin performante, diplome tot mai multe, competențe profesionale de tip individual tot mai puține și, în final, o lipsă cronică de competitivitate europeană”, se arată în raportul Curții de Conturi.

În ceea ce privește corelarea studiilor universitare cu cerințele de pe piața muncii, România se află în postura unei țări furnizoare de forță de muncă calificată. „Un număr semnificativ de persoane cu studii superioare lucrează deja în străinătate și este foarte probabil ca fluxurile de emigrație să continue și în viitor. Prin aceste fluxuri România internalizează costurile formării și externalizează beneficiile ei. Pentru diminuarea pierderilor financiare este necesară formularea unor politici de finanțare care să țină cont de domeniile de specializare cu fluxuri migratorii semnificative și mai ales de acelea în care se produc destructurări interne. Actualul sistem de finanțare centrat pe subvenționarea universităților trebuie înlocuit cu unul centrat pe student, singurul care permite operaționalizarea unor politici care vizează interesele generale ale statului și nu pe cele ale universităților”, se arată în raportul Curții de Conturi.

Mai departe, raportul spune că „expansiunea învățământului superior, pe lângă faptul că a condus la scăderea calității actului educațional, a determinat și o saturare relativă a pieței muncii. În ultimii ani se observă o creștere a șomajului și a inactivității populației cu studii superioare, mai ales în grupele de vârstă tinere. De asemenea, se evidențiază fenomenul de încadrare în muncă a absolvenților de învățământ superior în domenii conexe sau diferite față de specializările dobândite. Cercetările de piață trebuie intensificate și trebuie reluate demersurile în direcția efectuării unor prognoze pe termen scurt și mediu, în vederea atenuării dezechilibrelor între cerere și ofertă pe specializări și ocupații.”

Curtea de Conturi atrage atenția că „rezultatele prognozelor trebuie să constituie elemente pentru fundamentarea unor politici de finanțare prioritară a domeniilor de specializare în care este previzibilă o creștere a cererii pentru locuri noi de muncă și pentru înlocuirea ieșirilor din sistem. Studiile sociologice din anii 2009-2011 au pus în evidență inadecvări între oferta universitară și cerințele angajatorilor. Angajatorii doresc o mai bună pregătire practică în timpul studiilor și specializarea absolvenților chiar din ciclul de licență. În consecință, legătura dintre universități și piața muncii trebuie consolidată. Ratele de angajare a absolvenților trebuie să devină criterii de performanță ale universităților și, în consecință, criterii de finanțare.”